Originea

Nu e greu să faci lucrurile, greu este să te pui în starea de-a le face. Am gândit mereu asta, pentru că eu așa funcționez.
Am aflat acum ceva vreme că la fel zicea și Brâncuși și mi-a părut simpatic, mai ales că din timpul liceului am rămas cu o adâncă admirație a forței sale, de când am citit despre ajungerea lui în Franța, călătorind “à pied”, în saboți de lemn.

Cu fiecare vorbă, fiecare privire ori cu fiece text, trăiesc un examen de absolvire. E bunăoară nu un concurs, ci o verificare a cunoașterii elementare a celui ce-am fost, ca să pot lua aminte la cel ce-am devenit.
Și nu e despre trecut, actual ori viitor, ci despre trecerea dintre ele, acel moment magic în care mă întreb – “Ce e cu textul ăsta? Ce e cu mine? Ce vreau eu cu el? Ce vreau cu mine? E oare suficient de bun? Sunt eu destul? Cum voi fi fără el?”.

Pentru că, vezi tu, eu cred că-s al tuturor și totodată al nimănui și cu oricare trecere de la un sine la altul, simt că trăiesc, că-mi aparțin. Doar acolo, în spațiul dintre mine și mine însumi, decid cu-adevărat, reușind sporadic și efemer să combat frica. Să uit de cel ce sunt și să consider ce-aș putea fi. Doar acolo, în acel instant vremelnic, reușesc să mă accept, doar ca să renunț din nou la mine într-o nouă devenire, din nou incert, din nou inundat de disperare.

Mâhnirea mea de căpătâi este că lumea minte, nu total, dar în general. Și cu ea învățăm și noi, să ne mințim pe noi înșine. E un cerc vicios în care intrăm, puțin câte puțin până la total, care ne face să ne simțim depersonalizați și fără sens, aducându-ne acolo unde credem că ieșirea din el ar fi pedeapsa noastră capitală, căci – nu-i așa? – ce-am mai fi noi fără cercul nostru strâmt?

Sunt puțini, la o mână de oameni, care-au reușit să-mi dea puterea de a rupe cercul ăsta. Între ei, profesori, psihologi și antrenori de suflete. Pe aceștia din urmă lumea îi cunoaște mai nou drept coach-i. E greu să fii atins de astfel de inși și să nu-ți dorești să faci și tu la fel, s-o dai mai departe, leapșa de libertate.

M-a întrebat mama – “Și ce face un “coci” d’ăsta?”.
Și-am să-ți spun și ție cum i-am răspuns ei: “Te ascultă, mamă! Nu cu stetoscopul la plămâni, cum făcea D-na Doctor la Policlinica, pe timpuri, ci cu sufletul și mintea, mamă.
E un om prezent cu tine! Un om deștept care face pe prostul, întrebând adesea ce-ai vrut să spui cu ce tocmai ai spus, cum ai ajuns la concluziile pe care le expui, cum te simți când te simți.
Tu știi că-i deștept și atunci te întorci către tine și cauți, al mod, altă energie, cu care să exprimi, mai bine, ceea ce credeai evident. Și atunci te lovește, aha-ul, perspectiva, te lovesc înțelesurile, lacrimile.
De aceea mamă, eu îi zic antrenor de suflete, pentru că între altele, te ajută să-ți găsești felul de-a fi, temelia oricărei comunicări, cu tine ori cu ceilalți.”.

Căci am ajuns la concluzia asta, mai des decât deloc, că cel mai mare rol în neînțelegerile dintre oameni este jucat de calitatea scăzută a conversațiilor lor, de fapt de către ei fiind nesinceri cu ei înșiși și cu cei din fața lor.

Așa că am visul ăsta, că oamenii vor alege să aibă conversații reale, misiunea mea fiind să-i ajut să găsească motive pline de înțeles ca s-o facă.
Ei bine, șmecheria aici e că asemenea discuții cer oameni cunoscători de sine, impactul fiind că mai mulți dintre noi vor înflori găsindu-se pe ei înșiși.