Navigând pandemia cu mintea întreagă

În contextul întrebării – Cine, din mediul școlar, poate trece în online, când și pe ce temeiuri? – sunt scrise pe ici pe colo câteva criterii, majoritatea lor fiind diferite boli ce pot reprezenta comorbidități. Persoanele afectate direct de ele (ex: elevii) sau indirect (ex: membrii familiei unui elev), sunt numite, în această cauză, pe drept cuvânt, vulnerabile.

Nu pot să nu constat însă, că de la începutul pandemiei încoace, s-a vorbit prea puțin, spre deloc, despre impactul asupra sănătății mintale a tuturor oamenilor, de oriunde ar fi și orice preocupări zilnice ar avea ei.

Da, s-au făcut referiri tangențiale și alarmante, la unele afirmații ale specialiștilor în psihologie, ce-au încercat să crească interesul autorităților legat de aspectul emoțional cu care se confruntă lumea atunci când efectiv se infectează cu COVID19. Ba, unii, doar cu asta se luptă; fără să fi făcut boala, au trecut și trec în continuare prin stări de anxietate și stres cronic, într-o preocupare disperată și constantă de-a se proteja. Alții, care au făcut boala, trăiesc azi cu frica contractării noilor variante ale virusului.

O posibilă moderare a stărilor acestor oameni, cu beneficii în evitarea degenerării lor în depresii și efecte asociate lor, ar fi să li se permită autoizolarea, lucrul de acasă, învățarea online a lor ori a copiilor lor.

Managerii de școli, care aleg să se joace cu cartoful fierbinte aruncat lor de autorități, se joacă de fapt cu sănătatea mintală a oamenilor de care vorbesc. Au mizat, probabil, pe evaporarea înainte de vreme a acestei pandemii, refuzând să investească în tehnologie și în instruirea profesorilor întru adaptarea la online. Mizează acum, probabil, pe forțarea mâinii părinților, care sub bagheta neclară și inconsecventă a autorităților “trebuie” să-și ducă copiii la școală.

Educație cu forța, ca și în dragoste, nu se poate. Pentru cel puțin simplul motiv că, odată forțat, omul prioritizează preocuparea cu supraviețuirea și nimic ce nu servește acestui scop nu-i mai reține atenția.
Oamenilor ar trebui să li se creeze cadrul necesar pentru a putea spune, oricând: “nu mă simt psihologic în stare să ies din casă. ne vedem online sau ne auzim la telefon.”

Directorii și profesorii din școli ar trebui să-și amintească de ce sunt acolo, de ce fac ceea ce fac. Vor revedea, probabil, că misiunea lor este despre a transmite cunoaștere celor la rând s-o preia și că modul și calea pe care sunt chemați s-o facă nu trebuie să rămână rigid, vechi și blocat între pereții unei clase. Că au, mulțumită tehnologiei de azi, oportunități de neimaginat de-a ajunge cu cunoașterea lor acolo unde este cel ce o vrea.

Online, elevul poate accesa actul predării școlare, chiar atunci și mai ales atunci când e incapabil fizic ori emoțional să o facă.
Online, elevul își poate ajuta părintele care lucrează acasă să continue să asigure existența familiei, nefiind obligați să se expună unor viruși precum cel cu care ne confruntăm azi.

Dacă nu te simți ok să ieși din casă, ar trebui s-o spui cu voce tare. Mai întâi ție, apoi altora. Cu siguranță nu ești singur(ă). Cu certitudine și alții au nevoie să vadă că pot da glas unor astfel de trăiri.

“Nimic nu rămâne vreodată la fel!”. E nevoie însă ca suficient de mulți oameni să-și dorească, suficient de mult, schimbarea.