Când am hotărât să fiu, eu și nu altul, al meu și nu risipit, să mă privesc ochi în ochi și să-mi spun pe șleau tot și nimic, ori frânturi pic cu pic. Doar atunci am învățat cum dor ale mele grimase, degrabă repezite vorbe, un urlet, uitarea și-a ochilor căutare în gol. Căci toate astea le simți însutit când le-arunci în abisul ce ești înainte și începi a nu mai fi, după ce te trezești. 

Leave a comment