Despre iubire

Printre sincope de încredere în sine, amestecate cu zgomote de fond și silabe trunchiate de-un wi-fi câteodată trufaș, ne-am târât, iată, la jumătatea unui început de drum. Marcăm, dacă simțim și ne vom aminti, dacă marcăm, cum ne-am găsit pribegi pe calea devenirii noastre.

Iată-ne rezultați unui parcurs în care s-a vorbit mult despre personalitate, om, sexualitate și mai ales despre Dumnezeu. Și dacă ideea de personalitate e incitantă, validantă pe undeva, iar pe om mă joc spunându-mi că-l înțeleg, rămâne mereu acest stindard al iubirii, al putinței impersonale, pe cât de nepătruns, pe atât de cuceritor. Pentru mine, căutător de cauzalitate, ideea de Dumnezeu păstrează speranța unei chei de-ale gândurilor pe care nu le pot desluși, de-ale emoțiilor pe care nu le pot stăpâni.

Psihologic vorbind, am înțeles că iubirea este o emoție complexă, ea fiind în egală măsură și substantiv și adjectiv și verb. De aceea simt iubire, sunt iubitor și iubesc totodată.

(Paler, 2007, Viața pe un peron) ne oferă o perspectivă dură dar realistă asupra smereniei. Argumentul său ne arată calea spre clarificarea raportului dintre om și divinitate. O rețetă pentru înțelegerea corectă a relației omului cu Iubirea. Suntem așadar profeții acestei emoții plenare câtă vreme ne constituim ca servitori ai ei și nu ca mijlocitori.

“Eu sunt, din păcate, pe jumătate șobolan. Jumătate șobolan și jumătate sfânt…Și nici profet n-am ajuns, cu toate că am visat asta. Ca să fii profet, trebuie să aparții unui Dumnezeu. Fiecare profet are un Dumnezeu al lui pe care-l servește. Nu se poate să fii profet așa, pe contul tău. Profetul tău, cum s-ar zice. Profetul ideilor tale. Asta ar însemna că, în ascuns, te crezi tu însuți Dumnezeu, numai că nu vrei s-o declari pe față…” (Paler, 2007, p.15)

Putem fi bunăoară purtătorii de cuvânt ai iubirii, așa cum putem fi tehnicienii prin care ea lucrează în diferitele profesii umaniste și nu numai. Totodată avem privilegiul de-a o simți și exercita – de-a o “trăi” carevasăzică – în modul nostru subiectiv, prin fiece manifestare unitară ea devenind mai puternică, mai bine reflectată în alte direcții, mai lesne de perceput și de integrat de alți oameni la rândul lor.

Așadar, să știm mereu că iubirea de-o avem noi nu e toată, că oricând o putem vedea în alt chip, reflectată nouă de alți profeți ai săi. Să ne ținem, zic, ochii minții deschiși.
Iubirea plenară este într-un fel lumea ca întreg. Noi fiecare suntem iubire, dar numai împreună facem să existe Iubirea.