Două luni ca o iarnă a râsetului lumii! O vară care bate la ușă! Uităm tacit de primăvară.
Furați și goi, căutăm bezmetici ceva de pus în loc, ratând din nou întrebarea mai cu rost: De ce?
De ce să dregem busuiocul? De ce să nu rămânem mai săraci c-o primăvară?
Mai zdrențuiți, vom simți vântul încrețindu-ne pielea și sângele alergând să ne-ncălzească. Orbiți de Soare, vom învăța să prețuim verdele, pe cel de-afară, dar mai cu seamă pe cel din noi.
Să știm mai bine ce ne trebuie și mai ales ce nu.
Dacă mi-e frică de ceva, e de întoarcerea la normal. Nu vreau să merg înapoi! Nu voi merge!
Am devenit anormal! Vreau să devin mai mult!