Iubirea e în fiecare și în noi toți la un loc. Semnele ei ne sunt nodul în gât și lacrimile.
Este o linie foarte fină, între a lupta cu viața și a simți liniștea de-a fi pur și simplu. Și aceea este reprezentarea ta despre iubire. N-o vezi continuu, dar ea e acolo, acumulând contur și culoare, direct proporțional cu măsura atenției pe care i-o dai.
Este, dacă vrei, asemenea axului unei șosele pe care conduci noaptea. Nu-l vezi mereu, câteodată pentru că ți s-a ars vreun bec, alteori pentru că nu știi de unde să aprinzi lumina, ori nu poți folosi faza lungă, de teamă să nu-i orbești pe alții; uneori pentru că rulezi prea tare.
Dar axul ăla e acolo, deseori chiar nemarcat, mai ales pe drumurile noi, proaspete, neumblate, introspective. Tu îl conștientizezi totuși, conduci avându-l în minte, în reprezentări despre rostul lui acolo, despre cum atenția pe care i-o dai te ține pe tine și pe ceilalți în siguranță.
Tot așa, iubirea e în fiecare și în noi toți la un loc. Semnele ei ne sunt nodul în gât și lacrimile. Ne sufocăm la gândul că iubirea e prezentă și plângem când realizăm că ne-a cuprins, că mai suntem capabili s-o simțim.
Când plângi de unul singur, e semn că încă te iubești. Lacrimile amare îți arată groaza, frica de-a te fi crezut uitat până și de tine însuți.
Când plângi cu alții, e semn că iubirea stă între voi, ca o piatră rară la șlefuirea căreia ești ales să contribui. Realizezi asta și singurul limbaj posibil, relevant în a o spune, se manifestă prin alunecări jilave pe fața împietrită, tremurândă, înfricată. Bule ce curg, marcând treceri, înțelesuri, posibilități, chei ale viitorului Eu, ale noului Noi.
Odată ce-ai plâns, cu tine, ori cu altul, nimic nu continuă la fel cum era. Pentru că totul s-a îmbrăcat în iubire. Și tu ești iar sculptorul trezit din somn, de față cu stânca ce ascunde desăvârșirea sufletului său.
Întrebarea este: le vei lăsa să curgă?