De ani buni pare că trăim o criză perpetuă. Oamenii s-au obișnuit să-i pună tot felul de etichete, s-o împacheteze în diferite povești care să-i ajute să continue orice ar fi ceea ce fac ei și nu-și doresc să le fie afectat de criză.
Observ că refuzăm să trăim o perioadă nefastă ca proces. Gândul ne este cu precădere la cum dorim să fie și mai deloc la ceea ce este. Vrem să răzbim și mai deloc să ne transformăm. Facem mai mult ceea știm și învățăm prea puțin.
Așadar facem uz de-o manieră de-a gândi, a simți și de-a ne comporta, care ne face să ratăm ocazia de-a trăi criza ca proces și ne pune în schimb într-o criză a stării de spirit.
Se întâmplă cumva o negare a posibilităților pe care o perioadă dificilă le implică și are loc în schimb o forțare de nedescris pentru un singur ideal – acela de-a trece dincolo, întregi.
Deseori, în astfel de momente, ne spunem în chip de încurajare – Lasă că scap eu din asta! Mă descurc eu apoi!
Și asta n-ar fi o problemă majoră, dacă o criză ar dura puțin. Dar ele, crizele, au prostul obicei să se desfășoare în spațiu și timp și în feluri pe care puțini dintre noi, dacă vreunii, le pot estima corect de la început. Și aspectul ăsta de provocare indefinită, de pericol constant, de incertitudine, ne adâncește și mai tare rezistența la nou, îndepărtându-ne de posibilități și apropiindu-ne de-o stare de încleștare a minții.
Ne blocăm! Rămânem suspendați într-un abis cognitiv. La acest punct un singur ecou se mai face simțit, cel al rugii noastre de-a ni se mai oferi o șansă, de-a ne vedea dincolo de furtună, continuând să fim.
Crizele sunt bune! – îmi spunea cineva. Ele vin cu provocări care te cresc! Să vezi tu, când vei ieși la capăt! Să vezi cât de mult vei fi crescut!
Sunt crize și crize! – m-am repezit eu. Alea care te cresc o fac pentru că le supraviețuiești. Dar nu scăpăm vii chiar din toate.
N-am apucat să simt însă toată răcoarea unei replici pe care o credeam bine dată, c-am fost lovit de un insight paradoxal sub forma unei întrebări de-a dreptul existențiale:
– Și dacă supraviețuirea vine la pachet cu ratarea?
– Dacă, în fapt, mult trâmbițata creștere vine la pachet cu o moarte?
Mai mult sau mai puțin metaforică, această invocare a morții are sens. Se prea poate să fim și noi, măcar sufletește vorbind, un soi de larve a căror trecere dincolo de criza existențială să fie posibilă doar prin încetarea a ceea ce suntem și pornirea a ceva ce am putea fi. Posibil că asta vor să ne spună cei ce pălăvrăgesc motivațional, prin deja trans-cultural-proverbial-ul “Let Go!”. Să lăsăm să plece, bunăoară să dispară, ceva ce nu ne mai folosește.
– Dar cum oare deducem ce ar fi acel ceva în dreptul nostru?
Poate e chiar maniera neprielnică de-a gândi, a simți și de-a ne comporta, care ne face să ratăm ocazia de-a trăi criza ca proces și care ne pune în schimb într-o criză a stării de spirit.
Să nu ne mai dorim să răzbim, ci mai degrabă să îmbrățișăm transformarea!
Să ne gândim mai mult la ce e posibil cu noi imperfecți, mai degrabă decât să râvnim a rămâne întregi. Și poate că relaxarea mintală poate veni pe fondul acceptării că ceva din noi ar putea să dispară în acest proces.
Să gândim mai puțin în termeni largi și copleșitori ca “suferință” ori “vindecare” și să ne concentrăm atenția pe ce este posibil, aici și acum.
Să ne uităm spre ce știm să facem bine și să facem un pic din asta în fiecare zi. Pașii mici, bine făcuți, se vor aduna inevitabil într-un palmares de competență, de reușită, la care uitându-ne vom simți mulțumire de sine. Iar asta ne va da energia de-a merge un picuț mai departe, și mai departe, și mai departe.
Tu ce știi să faci bine? Ai făcut un pic din asta azi?
Leave a comment