FLORIN GHIȚĂ, Psiholog

….și cum ne rănim copilul luând de-a gata acest mit.

Competitivitatea marketată de lumea modernă, prin mijloacele la care suntem atenți, ne face să credem că trăim într-un laborator al succesului, că fiecare are o menire și că mai devreme sau mai târziu, fiecare va schimba lumea în felul său.

Ne surâde gândul că trăim într-o lume a excelenței, în care fiecare avem ceva extraordinar de împlinit. E o poveste care gâdilă orgolii și animă profeții proprii.

E aceeași poveste care deprimă și blochează pe cei mai mulți dintre noi, când în fapt timpul trece și parcă tot ce ne iese e să supraviețuim fiecărei zile. Mai stingem câte un foc din cele existențiale, dar sentimentul e că stăm pe loc și orice pas înainte ne apare utopic.

Părinții riscă să proiecteze visul excelenței pe copii. Cu cât mai puțini copii în familie, cu atât mai presant va fi visul.
Pentru că, vorba ceea: “Pentru copii, facem totul!”. Iar dacă ne vedem stând pe loc, ne vom spune că o facem pentru ei.
Și atunci povestea care încolțește va suna destul de mult ca: “Dacă eu stau pe loc, e pentru ca tu să împlinești visul!…”

Iar dacă vedem statul pe loc ca pe un compromis, am face bine să ținem cont că obiectul compromisului nostru va deveni, mai devreme sau mai târziu, obiectul furiei noastre.
Și atunci mesajul care va completa povestea va fi: “…Și nu poți greși! Nu ai voie să greșești!”

Și fiecare greșeală a lui te rănește. Dezamăgirea e tot mai mare!
Ai crezut că e unic și special. Ai sperat că avea să facă altfel ce tu n-ai știut face.
Ai stat pe loc degeaba! Ce sens mai au toate?

Păi, tot sensul e acolo! Totul e să ne uităm în oglindă. Pentru că în decizia de a-l vedea ca pe o ființă complet aparte, părintele uită ceva esențial: copilul poartă mare parte din el.

Personalitatea copilului nu apare din vid. E, în mare măsură, o continuare, rafinată, distorsionată, a personalității părinților.
Temperamentul, felul de a gestiona conflictul, trăirea anxietății în fața necunoscutului, calvarul rușinii, impulsivitatea sau nevoia de validare, toate circulă prin familie mult mai liber decât ne place să credem.

Dar mitul unicității absolute ne face să privim copilul ca pe un teritoriu complet nou, nu ca pe o oglindă în care se vede și ceva din noi.
Așadar, nu copilul devine intolerabil, ci oglinda pe care o ține în fața noastră. Ne e greu să-l vedem greșind pentru că ne vedem pe noi greșind din nou.

Când ceva îți displace la copilul tău, ia în calcul că mare parte din model îi ești tu.

Schimbarea începe cu acceptarea a ceea ce este și continuă cu pași mici despre ceea ce vrem să fie. Dacă vrei ceva nou în oglindă, schimbă ce îi arăți!

——————